Mi-a atras atenția, recent, un articol despre plictis. În mod normal, nu l-aș fi menționat, însă am avut o problemă din start cu premisa lui și am stat o clipă să mă gândesc. Ideea principală a articolului, așa cum am înțeles-o eu, este aceea că oamenii se plictisesc din ce în ce mai puțin, iar acest fapt este unul negativ deoarece plictisul e ”cel mai bun semn de sănătate a spiritului”, modul lui de apărare în fața ”intemperiilor indiferentului”. Deci plictisul e un lucru bun. Mai ales acel plictis numit de autor ”înalt, superior, cunoscător”.

Înțeleg plictisul autorului ca pe un refuz al spiritului de a participa, de a fi implicat în orice atentează la sănătatea lui. Ca pe o retragere, ca pe o fugă. Și nu sunt deloc de acord. Fuga nu e o soluție. Mai curând cred că, exact atunci când ne plictisim mai tare, trebuie să rămânem acolo, în acel loc, să rezistăm tentației de a dezerta. Senzația de plictiseală nu e semnalul retragerii ci, dimpotrivă, al luptei. E ocazia minunată de a ne detașa, de a privi lucrurile și oamenii din afară, de a gândi, de a înțelege. Acolo, în mijlocul evenimentelor, înconjurați de senzații, de imagini și sunete, nu în singurătatea camerei noastre unde fiecare om poate fi un erou.

Nu cred că oamenii nu se mai plictisesc. Din contră, se plictisesc îngrozitor și fac orice ca să scape de senzația asta. Pentru că orice moment de plictiseală e o întâlnire inevitabilă, catastrofală, cu ei înșiși.