Articole recente
Întoarcerea la roman
Cred că, pentru fiecare din noi, există o perioadă în care citim romane. De obicei, ajungem la ele la vârsta la care căutăm doar povestea pentru a evada, cu ajutorul ei, spre alte lumi. Când maturitatea o face să nu mai funcţioneze, cărţile rămân uitate în bibliotecă. Sunt mulţi cei care nu mai citesc deloc pentru că nu mai au nimic de întrebat. Unii dintre noi, dimpotrivă, cautăm mai departe, pentru că avem foarte multe întrebări de pus.
Astfel, din dorinţa de a afla adevărurile ultime, ajungem prea repede la filosofie, iar importanţa principiilor începe să acopere acele lucruri mărunte – senzaţii, sentimente, trăiri – din care e alcătuită viaţa. Ne trezim mult mai târziu, ştiind o mulţime de lucruri despre fiinţă, despre lume sau timp, dar prea puţin despre noi înşine. Ajungem să înţelegem idei, concepte, teorii, dar nu suntem în stare să recunoaştem emoţia, suferinţa, egoismul sau vanitatea.
Când, în sfârşit, ne întoarcem atenţia spre interior, când reuşim să ne privim în oglindă cu sinceritate, ne dăm seama că acele lucruri mărunte pe care aproape le-am uitat, resturi ale istoriei personale, s-au sedimentat în noi de-a lungul anilor şi ne-au dat formă. Atunci începem să înţelegem ce important e să fim deschişi spre lume, spre oameni. Să ne întrebăm permanent de ce, noi şi ei, suntem veseli sau trişti, amabili sau nesuferiţi, de ce iubim sau de ce urâm.
Am senzaţia acută că trebuie să mă întorc la romanele cu oameni şi drame, cu râs şi cu plâns. Să descopăr din nou acele cărţi pe care le-am citit atunci când nu le puteam înţelege, sau să deschid altele pe care nu le-am citit deloc pentru că nu mi-a spus nimeni despre ele. Să caut, dincolo de poveste, personajele şi motivaţiile lor, să mă caut pe mine în fiecare din ele.
Există în roman ceva ce nu găsim în nici o carte de filosofie. Ceva ce nu adaugă nimic cunoaşterii, dar are puterea de a sparge sfera de sticlă în care sensibilitatea noastră se închide pe măsură ce ne separăm de lume. Ceva ce ne ajută să înţelegem realitatea aşa cum e ea de fapt. Ce paradox! Să-ţi cauţi propria realitate în imaginaţia altora.