Articolul lui Andrei Pleşu „Sexagenar în România“ din Adevărul îmi creează o stare de tristeţe. Îmi aduce aminte de câteva momente în care încercările unor intelectuali importanţi de a se implica în treburile cetăţii s-au lovit de zidul de ură, impostură, şi zeflemea în spatele căruia mulţi se adăpostesc de atacurile inteligenţei. Dacă e ceva de care pot să îi acuz pe aceşti intelectuali, e doar o oarecare doză de naivitate.

Trebuie să fii naiv să crezi că toţi cei care te înjură ştiu cine eşti sau au citit vreodată ce ai scris. Uneori, dincolo de orice argument, e o diferenţă mult prea mare între calitatea unui discurs şi cea a comentariilor pentru ca ele să conteze. Pentru acei comentatori, simplul fapt că sunt alfabetizaţi pare o realizare atât de impresionantă încât ei sunt convinşi că asta îi pune pe picior de egalitate cu oricine scrie un articol sau o carte. A contabiliza cantitatea de înjurături e, din acest motiv, o enormă pierdere de timp.

Trebuie să fii naiv să crezi că toţi intelectualii de duzină care te critică înţeleg ceea ce scrii. Atunci când criticile ating doar idei marginale, sau nu fac decât să-ţi conteste autoritatea, înseamnă că acele persoane nu au nici capacitatea, nici curajul de a aduce argumente serioase şi de a susţine un dialog. Probabil că nici nu vor. Ei îşi cunosc foarte bine limitele şi nu pretind un statut intelectual asemănător, ci doar râvnesc la funcţiile aducătoare de prestigiu şi la banii care ar putea curge din ele. Aproape că putem să-i iertăm pentru asta.

Trebuie să fii naiv să crezi că-ţi poţi ataşa numele de cel al unui politician fără a fi atins de toate murdăriile care se aruncă asupra sa. Politicianul e lavabil, intelectualul nu. El şi scrisul lui rămân pătaţi pentru foarte mult timp, indiferent de succesul de moment al discursului. Nu cred că intelectualul de calibru are vreo responsabilitate politică, de aceea intervenţiile sale, dacă există, ar trebui mai curând să dea strălucire unei doctrine decât să construiască piedestaluri pentru persoane. Nu cred că avem politicieni care să merite să fie băgaţi în seamă atât de mult.

Trebuie să fii naiv să crezi că poţi ocupa o funcţie publică în domeniul culturii fără să trebuiască să dai seama de "cantitatea" de cultură pe care o produci sau o girezi. Uneori, criteriile de evaluare sunt atât de idioate încât, în lumina lor, e uşor să pari un infractor, mai ales când mulţi din jurul tău chiar sunt. Cred sincer că instituţiile de cultură sunt pentru intelectualii din eşalonul doi, cei care pot să recunoască valoarea dar nu sunt în stare să o creeze. Ei pot fi foarte buni administratori culturali.

De ce mă interesează? Pentru că am convingerea că ceea ce spun sau scriu intelectualii de vârf e, în esenţă, bun şi, probabil, sunt la rândul meu naiv să cred că, în oceanul de mediocritate care ne înconjoară, vocile lor chiar contează.