Prima dată l-am întâlnit când eram copil. Muncea de zor la o construcție masivă din granit și marmură, ce semăna cu un soclu. Din când în când, se cățăra pe ea și vocea lui puternică tuna peste mulțimi. Nu m-am oprit niciodată. Nu-mi plac isteriile colective.

După revoluție l-am întâlnit din nou. Stătea ascuns după construcția lui și privea, cu teamă, oamenii agitați care treceau prin apropiere. Unii îl salutau grăbiți, alții îi aruncau cuvinte de ocară. Într-o zi, câțiva chiar au pus pe soclul gol un porc și au râs. Omul nu a protestat. A așteptat răbdător ca acei oameni să plece.

L-am revăzut de câteva ori. Pe soclul din granit și marmură, apăruse o statuie gigantică din bronz care îi semăna leit, iar omul lustruia cu furie literele de aur săpate pe o placă la baza ei, acolo unde erau scrise toate funcțiile și medaliile pe care le deţinea. Avea din nou vocea de altădată și-i biciuia cu ea pe toți cei care îndrăzneau să-i pună la îndoială măreția.

Deunăzi când am trecut pe acolo am aflat că omul acela nu mai e. Venise vremea să plece. Atunci m-am oprit pentru prima dată în fața statuii și m-am uitat lung la ea, întrebându-mă cât va putea rezista fără făuritorul ei.

Nu mi-a plăcut niciodată acea statuie. E urâtă, ca toate statuile pe care oamenii și le fac singuri. Sper că timpul nu va întârzia să o redea neantului. De ce? Pentru că statuia aceea are un secret pe care puțini îl știu. Acolo, sub ea, zidit în marmură și granit, un suflet de poet așteaptă încă să fie eliberat de greutatea omului pentru a se putea ridica la cer.