Să zicem că nu vreau să schimb nimic. Ce se poate întâmpla?

Rutina. Fac aceleași lucruri zi de zi, nu trebuie să mă concentrez prea mult. Trec pe lângă aceleași obiecte, nici nu le mai văd. Întâlnesc aceleași persoane, știu exact ce trebuie să spun. Nici o surpriză, nici o provocare. Perfect. Nu înțeleg de ce mintea mea nu vrea să se obișnuiască cu asta. Ca să o potolesc de tot, îi pun muzică. Aceeași muzică.

Experiența. Știu tot ce trebuie să știu. Știu la ce e bun un obiect pentru că l-am mai folosit. Știu ce înseamnă un gest pentru că l-am mai văzut. Știu să fac un lucru pentru că l-am mai făcut. Toate celelalte sunt variante. Trebuie doar să le compar și să aleg obiectul potrivit, gestul potrivit, acțiunea potrivită. Gândirea aproape că nu mai are nici o utilitate. Compar și aleg. Compar și aleg. Compar și aleg.

Senzația de siguranță. În jurul meu e liniște. Nu se poate întâmpla nimic rău, pentru că nu se poate întâmpla nimic. Agitația e departe, dramele sunt doar la televizor. Să vină distracția! Sunete, imagini, gusturi. Orice e bun, atât timp cât nu trebuie să-mi părăsesc locul. Uneori mai simt cum viața trece, grăbită, pe lângă mine și atunci am grijă să rămân nemișcat. Să nu mă vadă.

*

E bine așa? Desigur că nu. Am învățat de mult că orice stagnare e de fapt un regres. Dacă nu merg înainte, atunci cu siguranță merg înapoi. Ultima axiomă din matematica schimbării e cam așa: schimbarea nu e niciodată nulă.