Mă întâlnesc uneori cu oameni pe care nu i-am mai văzut de mult. De fiecare dată, dar absolut de fiecare dată, mă uimește să-i regăsesc exact așa cum îi știam. Nu de înfățișare vorbesc. Ea se modifică încet, natural, perfect sincron cu vârsta. Dar restul? Gesturile, exprimarea, gândirea, toate par să fi încremenit în timp, ca și cum persoana din fața mea s-ar feri să tulbure imaginea pe care o am despre ea.

Poate că, în ochii lor, acești oameni sunt deja aproape perfecți. Nu merită să-și bată capul cu micile probleme de caracter. Sunt convinși probabil că ele nici nu se mai văd, ascunse fiind de marile lor ”realizări”. Doar eu mă încăpățânez să caut în continuare pe fețele lor o schimbare. Ceva care să-mi arate că au ”devenit”, nu că au ”rămas”. Un semn de înțelepciune într-un morman de experiență.

Chiar nu se schimbă oamenii? Sunt atât de mulțumiți de ceea ce au devenit încât cred că orice schimbare ar fi inutilă, lipsită de sens, sau periculoasă? Sau, mai curând, nu-și dau seama cât e de necesară schimbarea. Nu o schimbare de moment, ca o plăcere, ca un capriciu, ci una de durată, învățată și exersată zi de zi.

Dar de unde știm când ea are într-adevăr loc? Cum o măsurăm? Cum o calculăm? Nu știu, însă, dacă ar exista o matematică a schimbării, atunci prima axiomă ar fi cam așa: schimbarea e direct proporțională cu cunoașterea de sine.