Se spune că lumea e o scenă. Fiecare om cu personajul lui, cu rolul lui, cu masca lui. Întotdeauna m-am gândit că purtarea unei măști e un lucru serios. Că trebuie să existe o motivație profundă pentru asta. Îmi imaginam, în spatele măștii, un dialog interior, o căutare, o luptă. Un teribil secret care nu trebuie dezvăluit nimănui.

Mi-a trebuit mult timp să-mi dau seama că ”lumea ca o scenă” nu mai e filosofie, e un loc comun. Toți purtăm câte o mască și toți știm acest lucru. Am descoperit că pe a mea pot să o și schimb din când în când. Modele se găsesc peste tot în jur, trebuie doar să aleg una la modă.

Masca e reprezentantul meu. Răspunde la telefon, participă la ședințe, iese la o bere. Masca are cont de email, cont de Facebook, cont de Twitter și multe alte conturi. Masca trimite mesaje, postează fotografii, se împrietenește și se dezprietenește. Și totul în numele meu, deși ea, masca, poate să aibă și alte nume.

Privesc măștile din jur și mă întreb dacă mai există ceva dincolo de ele. Dacă nu cumva persoana din fața mea a devenit doar ceea văd eu din ea, adică o simplă mască. Ce altceva pot să cred când singurul lucru care trece prin mască – privirea – nu-mi mai spune nimic?

Ce poate fi dincolo de masca impenetrabilă care vorbește în semne și râde în litere? Amintiri? Nu. Ele au fost de mult salvate pentru posteritate în eterne spații virtuale. Poate speranțe, poate iubiri. Sau uri, tristeți, regrete. Sentimente.

Sunt oare cei mai mulți oameni alcătuiți doar din sentimente? Ale mele sunt ca niște animale pe care le cresc pe lângă casă și care se reped la poartă ori de câte ori mă vizitează cineva. Pot fi jucăușe, dar pot să și muște, așa că de ce să risc? Mai bine le țin ascunse în spatele unei măști. Chiar am una preferată. Masca de om fericit.