Am observat de mult, și experiența îmi confirmă permanent, că oamenii sunt de două tipuri: cei care dau și cei care cer. Nu vorbesc de acte singulare ci de un mod de a exista, perfect coerent și, în ambele cazuri, uimitor de echilibrat.

Omul care dă e cel a cărui existență pare să fi primit un impuls inițial încă de la naștere, un rezervor de energie din care consumă permanent, indiferent dacă ceea ce face e din plăcere, din bunăvoința de a ajuta pe cineva sau dintr-un acut sentiment al datoriei.

Omul care cere pare să se fi născut cu un imens gol. El are permanent nevoie de ceva: de un lucru, de atenție, de ajutor, de admirație, de încurajare, de consolare. Are întotdeauna o listă de achiziții indispensabile, iar existența lui e jalonată de planurile obținerii lor.

S-ar putea insinua că în prima categorie sunt oameni buni, iar în cealaltă sunt oameni răi. Complet fals. Sigur că oamenii care dau, în comparație cu cei care cer, sunt în general văzuți ca fiind mai ”de treabă”, însă asta nu se traduce imediat în ”bunătate”, așa cum cei veșnic nemulțumiți nu-și convertesc automat starea în ”răutate”.

Omul care dă are și el un gol interior de umplut. La început crede că poate să-l umple cu energia lui inepuizabilă. Apoi începe să înțeleagă că, de fiecare dată când se adâncește în muncă, golul devine din ce în ce mai adânc. Și atunci alege să uite că există. E nevoie de o mare doză de realism să accepți că vei termina viața pe minus.

Omul care cere știe că are la rândul lui o datorie față de viață. Nevoile lui permanente sunt doar un mod de a se asigura că, în nefericitul caz în care acea datorie nu se va stinge de la sine, efortul îndeplinirii ei va fi fost plătit în avans. E nevoie de o mare doză de idealism să crezi că poți totuși încheia viața pe profit.

De fapt, între cele două categorii există un anumit echilibru, care le face să se caute permanent una pe cealaltă. Oamenii care dau au nevoie să li se ceară, așa cum cei care cer au nevoie de cineva disponibil să-i ajute. Însă e un echilibru din ce în ce mai fragil, pentru că văd în jurul meu tot mai mulți oameni care cer. Ei sunt motorul progresului, iar progresul îi învață și pe alții să ceară. O reacție în avalanșă care a creat civilizația consumului și care acum ne consumă pe toți. Cine să o mai oprească?