Nu e nici o provocare în a fi ironic. Toţi ne pricepem la asta mai mult sau mai puţin, e ceva natural. Aşa că m-am gândit să scriu câte ceva despre ironie. Înainte de a începe, am căutat pe Internet alte texte pe acelaşi subiect, dar rezultatul a fost neaşteptat: am constatat că se confundă aproape de fiecare dată ironia cu băşcălia (sau mai bine-zis cu termenul la modă “mişto”). În capul meu, erau două lucruri diferite.

Într-adevăr, asist aproape zilnic la dialoguri în care se face “mişto” de ceva sau cineva. E un tip de comic cu care ne-au obişnuit sitcom-urile şi emisiunile de divertisment, dar pe care îl regăsim în aproape orice discuţie între amici. El se defineşte printr-o anumită detaşare de subiect, combinată cu o doză bună de veselie şi bună dispoziţie. E interesant cum, pentru majoritatea oamenilor, “mişto”-ul este echivalent lui “să ne simţim bine”.

Ironia e diferită de băşcălie, e mai serioasă, mai inteligentă, mai rafinată. Ironia poate fi uneori amară. Băşcălie amară nu există, e o contradicţie în termeni. Ironia poate fi îndreptată spre sine. Autobăşcălie nu există, critica propriei persoane are un substrat de gravitate şi responsabilitate incompatibil, chiar opus lui “să ne simţim bine”.

Aşadar ce e ironia? Ironia un mod intelectual de a ne arăta inteligenţa şi agerimea, e o implicită declaraţie de superioritate. Ironia nu construieşte nimic, însă distruge cu uşurinţă. E, prin natura ei, dură şi transparentă. Ironia este încercarea subtilă de a duce dialogul în zona mlăştinoasă a dublului sens, acolo unde, sub masca inteligenţei, putem lovi pe neaşteptate sub centură.

Ironia nu e rea în sine. Cred însă că exersarea ei un timp îndelungat e semnul unei păreri exagerat de bune despre propria persoană. Despre lucrurile importante nu se poate scrie cu ironie, deşi anumite moduri de a privi lumea pot să îndemne la asta. Să fii indiferent faţă de toate lucrurile din jur şi totuşi să le dai atenţie în continuare zi de zi, să înţelegi că nimic din ceea ce te înconjoară nu contează şi totuşi să alegi să trăieşti ca şi cum ar conta... E o ironie, nu?