Citesc zilnic știrile pe Internet. Am câteva site-uri favorite pe care le vizitez zilnic, poate și de mai multe ori pe zi. Încă nu m-am gândit serios care e proporția dintre util și distracție, însă îmi pare din ce în ce mai evident că cititul știrilor crează dependență. Seamănă ciudat de mult cu Tetris. Ca și în cunoscutul joc, prima pagină a site-urilor de care vă spuneam plasează cea mai nouă știre sus. Cu titlu mare, cu subtitlu, cu fotografie, cu rezumat, cu video, cu animație. Orice e bun dacă atrage atenția. Apoi ştirile încep să se deplaseze repede în jos și, pe măsură ce coboară, devin din ce în ce mai mici. Se schimbă culoarea titlului, se micșorează fotografia, dispare rezumatul, apoi nu rămâne decât un link în subsol, pentru ca și acela să dispară curând. Dacă nu faci click la timp, rămâi în urmă. Iar știrile pierdute se adună una peste alta, din ce în ce mai multe, din ce în ce mai neînțelese. Un munte de mirări, neînțelegeri, confuzii, care crește cu cât te încăpățânezi să continui. Nu mai ești ”la curent”.

Tetris-ul avea un secret şi anume că, într-o fereastră micuță, îți arăta piesa care urma să vină. De când am început să fiu mai atent la micuța fereastră, am devenit mult mai bun în potrivirea pieselor. Și cred că presa începe să facă același lucru.  A înlocuit demult ”ce s-a întâmplat” cu ”ce se întâmplă”, iar acum ne oferă tot mai des ”ce se va întâmpla”. Știrile cele mai tari sunt cele anticipate. Înainte de știri vedem ce ”urmează la știri”.

E interesant să fii înaintea evenimentelor. Atenția, interesul, adrenalina, întrebările, toate sunt înainte. Tot farmecul unei salvari din mină e să facem interviurile încă din mină. Să estimăm șansele, să aflăm cum se vor petrece lucrurile, cu cine, cu ce. Transmisia în direct a evacuării e doar ultima verigă, cea care închide lanțul. Iar ce se întâmplă după, nu mai contează. Piesele așezate corect dispar, nu mai ocupă spațiul, lasă loc pentru cele care vor urma. Și care se văd deja într-o micuță fereastră. Ca la Tetris.