Articole recente
Despre plictiseală
Am citit zilele trecute pe un blog o povestioară amuzantă din infernalul trafic bucureştean. Deoarece am primit textul pe un email de grup, deduc că e unul din acele texte populare în care se regăsc mulţi dintre noi. Am mai citit şi alte texte pe acelaşi subiect, unele simpatice, altele ironice sau triviale. Nu am de gând să dezvolt subiectul. Ceea ce mi se pare interesant e că în toate acele texte am regăsit ideea de plictiseală a omului de la volan, obligat să-şi petreacă o parte mult prea mare din timp în maşină. Mă întreb: ce înseamnă de fapt “a te plictisi”?
Se pare că plictiseala e o stare naturală. Percepţia noastră despre lume e discontinuă, un şir nesfârşit de focalizări ale atenţiei asupra lucrurilor din jur, urmate de tot atâtea plictiseli. Există multe situaţii în care se spune că “ne plictisim”. Fie că aşteptăm pe cineva la o întîlnire, să ne vină rândul la o coadă, să se termine mai repede o întâlnire sau un spectacol prea puţin interesant. Ne plictisim când nu avem ce face pentru un timp, sau când activitatea pe care trebuie să o îndeplinim e monotonă sau neinteresantă. Ne plictisim când nu se întâmplă nimic nou sau când suntem înconjuraţi permanent de aceleaşi lucruri cărora nu le mai dăm atenţie, convinşi fiind că ştim deja totul despre ele.
În principiu starea de plictiseală e o stare temporară proastă, de care încercăm să scăpăm cât mai repede. Oare? Uneori simpla definiţie lămureşte lucrurile, aşa că mă uit în dicţionar. Conform acestuia, plictiseala e o stare sufletească apăsătoare, provocată de singurătate, de lipsa de ocupaţie, de o activitate lipsită de interes, de monotonie.
“Stare sufletească apăsătoare”. “Provocată de singurătate …”. Hmm! Interesant.
La singurătate nu m-am gândit nici un moment. Pentru mine singurătatea e prin definiţie ceva de lungă durată. Înţeleg singurătatea omului care îşi petrece cea mai mare parte a timpului retras, care nu are prieteni sau rude, care evită ieşirile în public din diferite motive. Înţeleg singurătatea omului care nu poate comunica cu cei din jur, care gândeşte altfel, care are alte preocupări sau aspiraţii. Dar nu înţeleg singurătatea de jumătate de oră sau de o oră. Singurătatea nu e o migrenă, e o boală cronică şi nu ştiu dacă are vre-o legătură cu plictiselile noastre trecătoare.
Lipsa de ocupaţie. De ce lipsa de ocupaţie generează plictiseală? Nu ar trebui să fie plăcut să nu faci nimic? E oare plictiseala mai puternică decât lenea? Şi de fapt ne obligă cineva să nu facem nimic? Practic putem oricând să ne facem de lucru, de exemplu să citim o carte bună. Declaraţia de plictiseală din lipsă de ocupaţie nu mi se pare decât un fel de răzvrătire adolescentină împotriva oricăreia din ocupaţiile posibile. Iar antidotul preferat e doar un paleativ: distracţia – o elaborată ocupaţie de grup care ne face să uităm de orice altceva un timp, până când ne plictisim din nou.
Dezinteres şi monotonie. Suntem deseori obligaţi să facem lucruri care nu ne plac, pe care nu le înţelegem sau cu care nu suntem de acord. Dar dezinteresul faţă de o anumită activitate sau monotonia acesteia înseamnă neaparat plictiseală? Dacă activitatea respectivă necesită atenţie şi concentrare, nu prea avem timp să simţim plictiseala, ea devenind doar un atribut dezagreabil al muncii în sine. Iar dacă acea activitate nu ne solicită prea mult, atunci înseamnă că putem să ne folosim intelectul la ceva mai bun, de exemplu să gândim.
Gânditul e cel mai bun remediu împotriva plictiselii. Doar că suntem atât de ocupaţi să trăim (vorba unui cunoscut personaj de televiziune), încât nu prea avem timp să medităm la lucrurile care contează. Aşteptarea unei persoane la întâlnire, aşteptarea la un ghişeu sau aşteptarea în trafic, toate aceste aşteptări din viaţa noastră sunt ocaziile perfecte pentru a ne detaşa puţin de cotidian şi a ne pune acele întrebări pe care le tot amânăm din lipsă de timp. Dacă ne plictisim, înseamnă că e bine, că avem timp. Trebuie doar să ştim să profităm de el.
Îmi dau seama acum că plictiseala are totuşi legătură cu singurătatea, dar cred că definiţia din dicţionar e puţin pe dos. Nu singurătatea provoacă plictiseală, ci invers, plictiseala activează singurătatea cronică din fiecare, acea întâlnire dificilă cu singurul lucru continuu din viaţa noastră: conştiinţa de sine. Poate de asta considerăm plictiseala un lucru rău. Ne e teamă că într-o zi vom începe să ne plictisim de propria persoană, că vom deveni monotoni, că se va insinua convingerea că asta e tot ce suntem în stare să facem în viaţă, că nu ne mai putem surprinde pe noi înşine cu nimic. Plictiseala de sine e într-adevăr o stare sufletească apăsătoare. Pentru că pune în discuţie însuşi rostul existenţei noastre.