Unele idei rămân neclare, oricât aş încerca să le asediez cu mintea. Faimoasa expresie carteziană “Gândesc, deci exist” e printre ele.

Ce legătură are gândirea cu existenţa? Gândirea e un proces, existenţa o stare. Diferenţa între a gândi şi orice altă activitate – de exemplu a merge – este că gândirea nu e dependentă de realitate. Adică să înţeleg că, intuind profunzimea conceptului de existenţă, încercăm să-l demonstrăm pornind de la o activitate de natură superioară. Dar gândirea e totuşi un proces, ceva ce se întâmplă în timp. De ce trebuie să apară timpul în definiţia existenţei?

Acum câteva zile o ideea a lui Alexandru Dragomir (Seminţe, ed. Humanitas) mi-a scos din nou problema din colţul întunecos al minţii unde o lăsasem. Spune dânsul: “Gândirea te izolează”. Interesant. Nu m-am gândit niciodată la asta, dar îmi dau seama că are dreptate. Şi lucrurile se leagă, dar nu în sensul ideii lui Descartes.

Gândesc. Gândirea duce la izolare. De simţuri, de lucruri, de evenimente, de realitate. Gândirea conţine germenii propriei anihilări pentru că izolarea tinde să elimine însuşi procesul de gândire. La limită, izolarea înseamnă oprirea gândurilor, îngheţarea timpului, revelaţia clipei. Înseamnă întâlnirea cu propriul eu, privit în acelaşi timp din afară şi din interior. Starea unică de a exista.