Credeam că ştiu ce înseamnă a fi voluntar. Am participat, ca voluntar, la diferite proiecte, fără a urmări un anume câştig. Cel puţin aşa credeam şi mă simţeam bine în sinea mea, considerând, de fiecare dată, că am făcut un lucru bun. S-ar putea să nu fie chiar aşa.

Teoretic, a fi voluntar înseamnă a face un serviciu de bunăvoie şi dezinteresat. Cât au fost de dezinteresate faptele mele bune? Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că de fapt nu prea am făcut niciodată ceva în mod “gratuit”. Credeam că sunt voluntar atunci când, deşi voiam cu ardoare ceva nume, nu eram sigur de reuşită şi speram că participarea în sine, experienţa câştigată, ar putea fi o compensaţie suficientă. Confundam câştigul sigur, cuantificabil, cu câştigul ipotetic – posibil dar improbabil.

E un fel de pseudovoluntariat care se poate manifesta în mai multe feluri. Uneori căutăm doar să petrecem timpul într-un mod plăcut, distracţia fiind răsplata favorită pentru o mare parte din efortul “voluntar”. Plăcerea de a ne exercita meseria e şi ea responsabilă pentru multe ore consumate în proiecte personale. Alteori, sub masca voluntariatului, ascundem un anumit interes, fie el câştigul de experienţă, prestigiu, influenţă sau statut social. Când nu câştigăm nimic din toate astea, suntem dezamăgiţi.

Voluntariatul adevărat înseamnă nu lipsa certitudinii unui câştig, ci certitudinea absenţei oricărui câştig. Oamenii fac însă rareori efort fără să se gândească la o compensaţie. Pare o gândire sănătoasă. E natural să ne folosim energia în mod eficient. Probleme au doar idealişti ca mine, care-şi fac planuri şi încearcă să-i convingă şi pe alţii să participe la ele. De cele mai multe ori, răspunsul este “nu se merită”. Probabil ei au dreptate. Poate că ideea e interesantă doar pentru mine, iar eu încerc să mă folosesc de ei pentru a o pune în practică. Interesul comun e dificil de stârnit în lipsa unui câştig evident.

Există însă ceva bun în această disponibilitate de a da de la noi fără a fi siguri că primim ceva în schimb. Cred că e una din condiţiile esenţiale pentru a îndrăzni să pornim, cu optimism şi naivitate, în acea călătorie esenţială spre cunoaştere, cu speranţa că, deşi la sfârşitul ei e posibil să nu ne aştepte nimeni, participarea în sine, experienţa câştigată, ar putea fi o compensaţie suficientă.