Articole recente

12 Februarie, 2011
3 Februarie, 2011
17 Decembrie, 2010
15 Noiembrie, 2010
12 Aprilie, 2009
22 Martie, 2009
13 Martie, 2009
5 Februarie, 2009
29 Ianuarie, 2009

De ce ne place sfârşitul lumii

15 Septembrie, 2008

E interesant cum domnul Higgs a devenit peste noapte o celebritate. E chiar comic să auzi, peste tot în jur, discuţii despre bosoni, particule, materie, găuri negre. Un experiment ştinţific a devenit pretextul ideal pentru a relua vechile discuţii interminabile despre sfârşitul lumii, intrând în galeria evenimentelor apocaliptice – catastrofa nucleară, meteoritul ucigaş, încălzirea globală, inversarea polilor magnetici – care pot duce la iminenta dispariţie a vieţii pe Terra. E clar că ne place subiectul, dar de ce?

Se pare că avem o problemă cu viitorul. Ne-am cam pierdut capacitatea de a-l imagina. Poate pentru că valul tehnologic ne poartă atât de repede încât nu avem timp nici să evaluăm propunerile prezentului. Sau poate pentru că ne e frică de viitor. Cu cât trăim mai bine cu atât ne temem mai mult că mâine va fi mai rău. Ca şi cum am şti undeva în adâncul nostru că nu merităm ceva mai bun, sau că nu dăm destul pentru ceea ce primim.

Sau poate că pur şi simplu am devenit realişti în privinţa viitorului. Şi am renunţat să mai construim utopii frumoase despre cucerirea spaţiului sau despre realizarea unei societăţi mai bune. Ne-am plictisit de praful de pe Lună sau Marte, nici nu merită să ne ducem până acolo. Ne-am resemnat cu sistemul democratic, cu aparenţa de libertate şi prosperitate pe care o aduce. Ne mulţumim cu mici ţeluri personale pe care nici nu le prea luăm în serios şi ne consumăm în căutarea confortului maxim şi a distracţiei care să suspende timpul.

Nu mai există nici un ideal măreţ de urmărit. E o penurie de utopii. Singura şi marea utopie contemporană pare a fi chiar sfârşitul lumii, cataclismul final pe care îl luăm în zeflemea în public, dar pe care mulţi dintre noi în secret aproape că ni-l dorim. Şi nu pentru că ne-am fi săturat de viaţă, ci pentru că, în mod paradoxal, mulţi dintre noi ni-l imaginăm de fapt ca pe un nou început. Când prezentul e atât de complicat şi aglomerat, ce poate fi mai bun decât un reset general dat acestei civilizaţii care nu ne mai oferă suficiente motive pentru a continua. Ce poate fi mai bun decât o lume nouă, sigur mai bună, cu reguli noi, cu mai puţini oameni şi mai multe şanse de a fi în sfârşit liberi.

Mă uit la indivizii care apar la televizor pentru a interpreta cu superioritate semnele doar de ei înţelese ale unei apocalipse de fiecare dată sigure. Cum ar putea să fie atât de detaşaţi dacă nu ar crede că vor supravieţui? Ca să nu mai zic de oamenii care, luînd în serios apropierea evenimentului, au început să-şi facă provizii(!). Se pare că toţi speră în sinea lor în lumea de după sfârşitul lumii.

Daniel Haiduc