Articole recente

12 Februarie, 2011
3 Februarie, 2011
17 Decembrie, 2010
15 Noiembrie, 2010
12 Aprilie, 2009
22 Martie, 2009
13 Martie, 2009
5 Februarie, 2009
29 Ianuarie, 2009

Cunoaştere şi metodă

12 Octombrie, 2008

Există o obsesie a cunoaşterii? Nu mă refer la orice cunoaştere, ci la acea cunoaştere a ceva nedefinit dar esenţial, acea cunoaştere ce conţine promisiunea sensului ultim, acea cunoaştere fără de care viaţa pare doar un joc inutil. Dacă nu e o obsesie a epocii moderne, atunci căutarea ei pare a fi o dorinţă ascunsă în noi de la naştere. O dorinţă care iese la suprafaţă imediat ce sensibilitatea ne modifică conexiunile cu lumea din jur.

Se pare că există mai multe căi de a ajunge la cunoaştere. Trei îmi vin acum în minte, fără să am pretenţia că lista e completă sau corectă:

Cunoaşterea prin revelaţie – calea ascetică. Dăm la o parte tot ce am învăţat, rupem legăturile cu lumea, luptăm să ne controlăm corpul şi mintea. Credinţa ne oferă puterea şi răbdarea de a aştepta, uneori o viaţă întreagă, revelaţia cunoaşterii totale şi ultime.

Cunoaşterea prin acumulare – calea intelectualului. Citim enorm, ne folosim inteligenţa pentru a acoperii golurile şi sperăm că din uriaşa cantitate de cunoaştere se vor decanta principiile, iar esenţa lumii va deveni inteligibilă.

Cunoaşterea prin iniţiere – calea tradiţiei. Pas cu pas, maestrul ne ghidează pe cărări de mult bătute, ne învaţă să stăpânim frica, dorinţele, puterile, pentru ca în final să ne elibereze, trimiţându-ne la întâlnirea cu singurătatea.

Pentru omul normal, angrenat în uriaşul mecanism social, prima cale înseamnă renunţare. Dar cum să renunţi la fructele îmbietoare ale civilizaţiei? A doua cale înseamnă timp. Câţi dintre noi îşi fac timp măcar să stea puţin pe gânduri? A treia cale inseamnă prezenţa unui maestru. Unde poate fi găsit şi ce mai poate să ofere el când toată cunoaşterea lumii e deja înregistrată, indexată şi accesibilă tuturor?

Şi atunci mă întreb: putem ajunge la cunoaştere în mod individual, fără a urma nici una din căile cunoscute? Există ceva interesant în această a treia cale: în relaţia maestru – ucenic esenţială este metoda, nu transmiterea informaţiei. Maestrul oferă mostre de cunoaştere şi căile de a o atinge. Ucenicul trebuie să refacă în mod individual drumul pentru a lua în stăpânire ceea ce i se oferă. Întâlnirea cu principiile în absenţa capacităţii de înţelegere e inutilă.

Dar poate acel individ, în interiorul căruia arde flacăra dorinţei de a înţelege, să-şi găsească drumul în absenţa unui maestru? Nu ştiu încă. Însă cred că, în lumea informaţiei omniprezente, căutarea individuală a cunoaşterii trebuie să înceapă cu o căutare a metodei.

Daniel Haiduc