Articole recente

12 Februarie, 2011
3 Februarie, 2011
17 Decembrie, 2010
15 Noiembrie, 2010
12 Aprilie, 2009
22 Martie, 2009
13 Martie, 2009
5 Februarie, 2009
29 Ianuarie, 2009

Apropo de Obama (I)

25 Ianuarie, 2009

Urmăresc cu interes, de un an şi jumătate, spectacolul alegerilor din Statele Unite. Procesul în sine e, de fiecare dată, extrem de interesant pentru cei care vor să înţeleagă funcţionarea sistemul democratic. În aceste alegeri, profilul câştigătorului şi strategia sa politică au fost de asemenea remarcabile.

Comentariile de la noi în jurul subiectului se împart, de regulă, în două categorii. Unele din ele optimist-naive, pline de speranţă în ce priveşte schimbarea pe care noul preşedinte ar putea-o aduce în politica americană şi în lume. Altele, dimpotrivă, de un pesimism superior cu iz conspirativ, susţinând că un om, chiar dacă e animat de intenţii bune, nu poate schimba nimic deoarece sistemul, acei “oameni din umbră care conduc de fapt lumea”, nu-i vor permite. Ce e mai bine? Să te simţi inteligent în pesimism sau să fi naiv în speranţă?

Problema noastră ca români e, de fapt, alta. Suntem atât de pătrunşi de ideea schimbării de sus în jos, încât nu putem înţelege ceea ce naivul cetăţean american intuieşte destul de bine şi anume că nu e vorba atât de omul Barack Obama şi de ceea ce poate sau nu poate el să schimbe, cât de un simbol. Un simbol al schimbării politicilor administraţiei de la Washington, dar şi al mentalităţii oamenilor, absolut necesară în această perioadă de criză.

O societate se construieşte pe valori şi ţeluri comune. Din când în când, în situaţii dificile, e nevoie de un conducător care să le reamintească oamenilor care sunt acele valori şi ţeluri comune unificatoare, să le insufle energie şi speranţă. Atunci el devine un simbol al efortului colectiv de a transforma din nou o idee în acţiune şi a readuce sociatatea pe drumul imaginat de generaţii. Restul contează mai puţin. Schimbarea, dacă e necesară, trebuie să vină întotdeauna de jos în sus.

La noi un astfel de mod de gândire pare a fi complet străin. Poate şi pentru că am avut puţini conducători de acest fel, nici unul în vremurile noastre. Alexandru Ioan Cuza e singurul care îmi vine acum în minte pentru că rămas simbolul Unirii Principatelor Române, independent de omul din spatele personajului sau de capacităţile lui de a guverna noua ţară.

Mi-aş fi dorit să existe un astfel de om-simbol în timpul Revoluţiei din 1989, un om capabil să întruchipeze idealurile acesteia în primii ani după schimbarea de regim. Alţii l-au avut, noi din păcate nu. Comunismul dispare atât de greu din mentalitatea noastră şi pentru că nimeni nu a arătat voinţa, credibilitatea şi autoritate de a-l declara în mod irevocabil ca fiind rău. Cei care au spus-o aveau doar o anumită autoritate morală, minată însă şi ea de resentimentele acumulate în anii de dizidenţă. Iar ceilalţi nu aveau nici un interes, pentru că le-ar fi creat probleme de legitimitate. Când, în sfârşit, denunţarea comunismului s-a produs, uitaserăm de mult idealurile Revoluţiei.

Americanii au tot dreptul să fie exigenţi în ce priveşte capacităţile administrative ale preşedintelui lor pentru că el este şi şeful executivului. La noi însă treburile curente cad în seama altora. Un preşedinte are tot timpul să se distanţeze de jocurile politice, să discute despre principii şi valori, să insufle energie şi speranţă oamenilor. Nu e nevoie de schimbarea constituţiei pentru asta, doar de o persoană potrivită, care nu există deocamdată. Nu cred că suntem naivi dacă sperăm că vom avea şi noi cândva un preşedinte-simbol. Suntem naivi doar să credem că vreunul din politicienii de azi ar putea fi capabil de asta.

Daniel Haiduc