Filmul lui Shane Carruth e greu de etichetat. Aş putea să-l numesc science-fiction, dar numai pentru a evita termenul "abstract". Aş putea invoca povestea de iubire, eludând astfel complexitatea stranie a relaţiei dintre cele două personaje. În sfârşit, aş putea să-l includ în categoria thrillerelor psihologice, forţând o logică-şablon căreia filmul nu-i este tributară decât la unul din nivele, poate cel mai puţin important.

Prima greşală pe care o putem face dacă privim Upstream Color este să ne instalăm confortabil în poveste, aşteptănd ca ea să se dezvăluie de la sine, ca o mică turbulenţă în interiorul acelui spaţiu vast şi confortabil al minţii, în care nimic nu poate fi cu adevărat nou. În loc de asta, avem parte de o întâlnire imediată şi brutală cu emoţiile, impregnate în aproape fiecare imagine, pată de lumină sau schimbare de cadru. O experienţă neaşteptată, dezorientantă, copleşitoare uneori, din interiorul căreia spectatorul tânjeşte în zadar după o explicaţie capabilă să readucă povestea la "normal" pentru a restaura logica acţiunilor sau motivaţiilor personajelor.

Nu înseamnă că nu există nimic de înţeles. Folosind cu măiestrie subtilităţile montajului, regizorul serveşte încontinuu secvenţe scurte, segmentând acţiunile, alterând timpul, atrăgând astfel publicul într-un joc complex al asamblării fragmentelor, care ţine mintea ocupată atât cât trebuie pentru ca, la un alt nivel, să deschidă calea experimentării directe a emoţiilor personajelor. Şi reuşeşte. Cei doi protagonişti simt şi trăiesc cu intensitate fiecare întâlnire, gest, tăcere, iar spectatorul, prins laolaltă cu ei în capcana invizibilă a condiţionărilor, îi vrea cu disperare eliberaţi, readuşi la "realitate", pentru a se putea, astfel, elibera pe sine însuşi de tensiunea necunoscutului.

Dacă ar fi să descoperim o raţiune în firul narativ, atunci ea ar fi subsumată ideii de blocaj într-un ciclu etern, din care nu există scăpare. Aici, ciclul este doar o invenţie, o ficţiune metabiologică. Însă filmul are puterea perfidă de a-l închide pe spectator înăuntru, obligându-l să descopere, într-un mod dureros, veracitatea trăirilor personajelor, trăiri aflate permanent la graniţa dintre atracţie şi neputinţă. De altfel, întregul filmul se balansează pe un fir invizibil întins între extreme, între frumos şi urât. Frumuseţe a imaginilor, a sentimentelor, urâţenie a cruzimii umane, a viermelui târânduse pe o frunză, a purcelului mestecând în noroi. O urăţenie relativă, desigur, în care se complac şi orhideele, impregnate de albastrul străin, dar şi oamenii, atunci când actul răzbunării izbuteşte să rupă ciclul şi să le redea locul în realitatea banală care le-a fost refuzată până atunci.

Însă ruperea ciclului nu explică decât paţial lucrurile. Şi e bine aşa. Nu este menirea unui film să justifice totul. Iar Upstream Color poate că nici nu trebuie înţeles, ci doar experimentat, simţit. Cred că finalul reuşeşte să inducă, în mod subtil, acea stare de schimbare necesară reevaluării cu detaşare, din afară, a relaţiei dintre lumea ficţională şi realitatea personală. O realitate subordonată, poate, aceluiaşi tip de ciclicitate, înţeleasă nu doar ca sumă a evenimentelor particulare care o aşază în conştiinţă, ci şi ca loc comun al tuturor timpurilor intermediare, alcătuite, în mod esenţial, din emoţii.