Articole recente

Povestire (fragment)
1 Iunie, 2014
Povestire (fragment)
12 Decembrie, 2013
Povestire (fragment)
8 Decembrie, 2013
Proză (fragment)
24 Martie, 2013
Almanah Anticipatia 2014

Jocul

Povestire (fragment)
12 Decembrie, 2013
Publicat în Almanahul Anticipaţia 2014

[...] Alerg încovoiat pe sub carenă, încercând să ţin pasul cu ceilalţi. Spaţiul dintre peretele metalic şi sol se îngustează continuu, până când alergarea devine mers în patru labe, apoi târâş chinuitor printre pietrele încinse de care unele părţi ale armurii nu mă pot proteja destul. E al dracului de fierbinte sub navă.

În faţă, Wilk s-a oprit şi, întors pe spate, scanează cu palma marginile unei fisuri destul de mari. Văd şi eu locul pe care scannerele agenţiei l-a descoperit în fuzelajul dur. Fără acea fisură n-am fi reuşit niciodată să pătrundem. Wilk şi Caue se strecoară înăuntru, iar noi ceilalţi ne poziţionăm în triunghi, la câţiva metri de deschizătură, şi aşteptăm.

Dacă întrebi pe oricare din ei ce e încrederea, n-o să ştie să-ţi răspundă. În schimb îţi vor explica imediat ce înseamnă neîncrederea, amestecând în definiţia ei suspiciune, nelinişte, îndoială. Dar niciodată nu-ţi vor vorbi despre frică, şovăială sau nesiguranţă. Neîncrederea înseamnă frică. Punct.

Privesc în lateral, acolo unde, printre carenă şi cenuşa pământului, ecranul ar trebui să-mi arate un petic de orizont. Însă nu văd decât o linie vagă, atingere tremurândă a două corpuri printre care lumina nu poate trece. Suntem îngropaţi sub monstrul acesta din altă lume, lipiţi de el ca nişte viermi în căutarea unei surse de energie. Adevărul e că viermii de câmp sunt nişte animăluţe foarte prietenoase, dacă eviţi descărcările paralizante ale acului din coadă.

Temperatura a depăşit limitele armurii şi pielea începe să ia încet-încet locul senzorilor înnebuniţi. După felul în care se foiesc Varela şi Tinho, îmi dau seama că nici ei nu mai rezistă mult. Încă niciun semn de la cei plecaţi. Conform instrucţiunilor, trebuie să treacă prin două punţi ale calei, să ia o ladă dintr-un anume loc, habar n-am cine a obţinut informaţia asta, şi să părăsească locul cât mai repede. De data asta n-avem decât un singur plan. Fără garanţii, fără variante. Ştii de la început că e aşa. Şi accepţi pentru că eşti profesionist, pentru că ai nevoie de bani... şi pentru că speri ca, de data asta, neprevăzutul să stea deoparte.

— Vin! strigă Tinho.

Îndreptăm toţi trei armele către deschizătură şi aşteptăm. Primul iese Caue. Mai mult se prăbuşeşte pe o latură, icnind. Mă târăsc până la el şi-l trag deoparte, în timp ce Tinho apucă de mânerul lăzii pe care Wilk o împinge prin deschizătură şi smuceşte. Nimic. S-a înţepenit. Trag şi eu şi reuşim s-o scoatem. Apare şi casca lui Wilk, apoi restul corpului. Ne răsucim în loc şi începem să ne târâm înapoi pe sub navă, trăgând şi împingând pe rând lada care se poticneşte în pietre la fiecare mişcare. Mă uit în spate. Din fericire nu ne urmăreşte nimeni. Aveau dreptate la instructaj. E o navă de transport, n-au destui…

— Fluxuri de suprafaţă! răcneşte Tinho şi vocea i se transformă într-un horcăit sinistru.

Mă lipesc instantaneu de pământ şi un val de energie trece printre carenă şi armura mea. Simt cum pătrunde, topind straturile, arzându-mi umărul, dar armura reuşeşte să se repare la timp. După câteva secunde agonizante, îndrăznesc să mă mişc. E bine. Apuc din nou mânerul lăzii şi smucesc din toate puterile. Reuşesc să mai străbat câţiva metri şi tavanul începe să se înalţe. Parcă şi lada e mai uşoară. Nu. E Varela care o împinge din spate.

— Crezi că ne-au văzut? întreabă el printre două icnete.

— Nu. Mai curând e un sistem de protecţie al navei. Probabil s-a declanşat din cauza lăzii. Metalul ei o face uşor de detectat. Nu s-a gândit nimeni la…

— Ai grijă! 

Un nou flux de energie se prelinge pe fuzelaj, dar acum distanţa e suficient de mare, nu ne mai poate atinge. Îl văd şi pe Caue. Se târăşte în apropiere, trăgând un picior pe a cărui gambă metalul armurii seamănă cu scoarţa unui copac bătrân. În urmă, sprijinind parcă uriaşa navă, două armuri înnegrite. Wilk şi Tinho.

— Asta e, rosteşte Varela pe post de epitaf.

Da, nu mai e nimic de adăugat. [...]

Daniel Haiduc