Articole recente

Povestire (fragment)
1 Iunie, 2014
Povestire (fragment)
12 Decembrie, 2013
Povestire (fragment)
8 Decembrie, 2013
Proză (fragment)
24 Martie, 2013
Xenos
Xenos

Întâlnire cu rhumbii

Povestire (fragment)
1 Iunie, 2014
Povestire publicată în antologia "Xenos - Contact între civilizaţii", editura Nemira 2014

[...] „Trecerea oprită!”. Palma atinge cititorul de amprente, fotografia unei persoane care nu sunt eu apare pe ecran şi uşa glisează cuminte în lateral. Încă o piesă potrivită perfect în marele angrenaj al unui plan care a funcţionat nesperat de bine până acum. Coridorul alb, deschis în faţa mea, îşi etalează cercurile de lumină şi instinctul îmi spune să alerg. Nu. N-am antrenamentul celor care locuiesc pe Lună şi, în lipsa papucilor magnetici, pe care i-am aruncat, orice salt mă poate propulsa cu capul în tavan. Merg cât pot de repede, iar mersul meu e un şir de aruncări înainte, urmate de redresări disperate înainte de-a cădea pe burtă.

Aripa nouă a centrului e pustie, exact aşa cum mi s-a spus. Memoria îmi desfăşoară o hartă a coridoarelor, dar n-am nevoie de ea. Nu trebuie decât să urmăresc lumina verde a indicatoarelor ieşirii de urgenţă. Încă puţin şi o să ies de-aici. O să pot să fiu, după atâtea luni, din nou eu însumi. Identitatea falsă e atât de obositoare! Seamănă cu actoria, dar e mult mai dificilă. Actorul, oricât de mult s-ar ascunde în personaj, ştie în fiecare clipă că totul e un fals, o simplă scenă, butaforie. Dar când scena aceea e realitatea însăşi, o realitate reconfigurată, dar totuşi realitate, şi toţi ceilalţi oameni sunt autentici, fiecare lucru, gest sau cuvânt trece inevitabil prin filtrul unui alter ego inventat care, la un moment dat, capătă putere şi preia conducerea.

Sasul de acces la modulul de urgenţă e chiar în faţa mea. Aceeaşi procedură. Palma atinge cititorul de amprente, fotografia unei persoane care nu sunt eu apare pe ecran şi… Nu se întâmplă nimic. Repet gestul. Degeaba. „Acces permis”, scrie clar pe afişaj, dar nu se deschide? De ce? Nu există nicio interfaţă tactilă pe care s-o pot folosi. Poate levierul acela din dreapta? Se mişcă în gol. Şi cel din stânga? La fel. Ce porcărie! De ce? De ce? Trebuia să fie simplu.

Or să vină în curând. Gândeşte! Gândeşte! Inutil, răspunde raţiunea care ştie foarte bine că nu există decât două variante. Prima s-a înţepenit într-un detaliu, probabil minor, iar a doua e întruchiparea disperării. Asta e. Mă proptesc cu spatele de perete, iar mâna îmi alunecă în buzunarul salopetei, de unde scoate micul obiect sferic, acoperit cu foiţă metalică pictată cu cratere de meteoriţi şi canioane. Oare a meritat efortul? Atâtea planuri, atâta timp consumat… E cam târziu pentru întrebarea asta. Dacă judec doar după prezent, evident, nu. Dar, în numele unui viitor mai bun, altul decât capcana asta teribilă în care am căzut cu toţii, poate că da.

Răzuiesc cu unghia foiţa pictată şi o las să cadă. Rămâne o bilă transparentă, plină cu lichid verde deschis care fermentează. E biletul meu către… Către ce? Încă nu ştiu. [...]

Daniel Haiduc