Articole recente

Povestire (fragment)
1 Iunie, 2014
Povestire (fragment)
12 Decembrie, 2013
Povestire (fragment)
8 Decembrie, 2013
Proză (fragment)
24 Martie, 2013

Dimineaţă cu interferenţe

Povestire (fragment)
8 Decembrie, 2013
Povestire publicată în antologia Călătorii in Timp, editura Nemira 2013

[...] Unele dimineţi sunt complicate. Parcă lucrurile sunt intenţionat date peste cap, ca să-mi facă mie-n ciudă. La început, îmi plăcea jocul subtil şi periculos cu memoria, fiorul întâlnirii cu feţele nebănuite ale aceloraşi întâmplări, amestecul instabil de familiar şi neprevăzut. După şase ani, nu mai e aşa. Între timp, familiarul acela contrafăcut pe care credeam că-l pot controla s-a sedimentat peste amintiri, îmbâcsindu-le cu frânturi de viaţă fără sens şi cuvinte repetate excesiv. Asta e. Riscurile meseriei.

Cazanul maroniu, din ale cărui încheieturi se scurge rugina, e rece. Cu siguranţă, focul a mistuit cărbunii încă de aseară, murind apoi în cenuşa vetrei. Capacul automatului de încărcare atârnă într-o parte, semn că micul infractor şi-a dus din nou planul la îndeplinire. „Ţi-am zis eu că…”. Palmele mi se strâng nervoase pe mânerul încărcătorului manual. Roata grea se împotriveşte, îmi trebuie toată greutatea s-o urnesc. Merge. Lanţurile scrâşnesc şi ecoul lor reverberează undeva departe, în măruntaiele clădirii. Învârt.

 — Ţi-am zis eu că automatul ăsta nu e bun de nimic?

Vocea nevesti-mii mă ajunge din urmă. Da? Mi-ai zis? În care timp? În care spaţiu? Tu nu ştii… Nu spun nimic. Învârt din ce în ce mai repede, însă huruitul cărbunilor curgând în ladă nu mă poate apăra de cuvintele ei.

 — Ai dat o groază de bani pe el şi acum s-a stricat. La ce ţi-a trebuit? Ţi-era lene să munceşti şi tu puţin? Am îngheţat azi-noapte. Vrei să răcească copilul?

Învârt cu furie şi palmele îmi ard. Refuz provocarea. Nu. Nu mă cert cu ea. Nu aici. Nu într-o zi ca asta.

 — Treaba ta! Vezi să am destui cărbuni până te întorci de la lucru!

Lasă-mă-n pace! Învârt. Învârt îndârjit, ca şi cum aş putea să prind timpul din urmă, deşi ştiu foarte bine că azi n-am nici o şansă. Învârt şi transpiraţia îmi curge pe frunte. O întind pe dosul palmelor, apoi în sus, pe braţe. Învârt. Ea pleacă.

 

Lada e pe jumătate plină. Mă opresc să fac focul. O pagină de ziar mototolită, puţin petrol, un chibrit… Unde-or fi chibriturile? Ionuţ îmi întinde încet cutia, cu privirea fixată în podea. Ştie că a făcut o prostie şi aşteaptă să-l cert.

 — Ce-ai căutat la automatul de încărcare?

 — Îmi… îmi trebuiau nişte rotiţe şi… adică… le puneam înapoi.

Scânceşte înăbuşit, gata să izbucnească în plâns. Aprind un chibrit, iar focul întinde culoare peste bulgării negri.

 — Şi ce-ai făcut cu ele?

Zâmbesc, pentru că ştiu răspunsul. Zâmbesc înainte ca Ionuţ să se dea la o parte şi grămada de piese adunate la un loc să-mi acapareze privirea. Mă prind imediat în jocul comparaţiilor, încercând să descopăr logica organică a unei forme care se pierde printre resturi de jucării, roţi dinţate şi arcuri. Recunosc doar carcasa unui ceas de perete aşezată pe post de cap, din care iese tubul ţuguiat al unui instrument de suflat.

 — E un câine, anunţă mândru tânărul geniu.

 — Sigur că da. Mi-am dat seama.

În cuptor focul arde cărbuni şi secunde. Ar fi trebuit să plec deja.

 — Şi cum îl chemă?

 — Ăăă… nu i-am pus încă nume.

 — Ştii ce? Hai să-i spunem Trompetă.

Fiu-meu mă priveşte nedumerit. Mda, probabil nu e o idee prea bună.

 — Ionuţ, hai la masă!

Vocea din bucătărie ne face pe amândoi să tresărim. Copilul mă întreabă ceva din priviri. Bine, fie!

 — Sssst! Maică-tii nu-i spunem ce-ai făcut.

Râde. Pe faţa lui e soare. Pleacă sărind într-un picior şi mă lasă cu javra. Chiar seamănă cu un câine, observă copilul din mine, iar în golul din stomac se face deodată frig. Cunosc senzaţia. Ştiu că nu trebuie să mă implic. Ştiu că lucrurile din jur n-au nici un sens în afara timpului care le creează şi apoi le consumă pentru mine. Ştiu, însă uneori nu mă pot abţine. [...]

Daniel Haiduc