Orice explorare începe cu o privire în jur. Privirea-chemare adresată luminii să vină, să pătrundă, să scoată și să aducă obiectele spre mine. Să le așeze frumos în cerc, ca să le pot vedea bine, atât cât îmi permit iluzia culorii și imperfecțiunea perspectivei.

Despre obiecte îmi amintesc că reușeau de fiecare dată să umple spațiul cu greutatea prezenței lor. Însă, de la un timp, par să-și fi pierdut capacitatea de a mă impresiona. Le simt goale și apatice, simple suprafețe unidimensionale. Afară e lumina, e aerul, sunt eu. Înăuntrul lor – în spatele ușii, în fundul sertarului, în miezul portocalei – nu e nimic.  Sau dacă e ceva, atunci e ceva ce știu. Adică sunt tot eu.

Ciudate obiectele. Nu par a fi iluzii, pentru că dau formă aerului și sens privirii, dar nici adevărate nu reușesc să fie pentru că dispar din universul meu esențial imediat ce încep să mă gândesc la ceva. Întruchipări perfecte ale griului.

Am totuși o problemă, atunci când le ating. Devin brusc dure, iar duritatea lor mă doare. Mă doare pentru că, în acel moment, îmi amintesc din nou că nu pot să trec prin ele. Însă nu renunț. Din când în când mai închid ochii și întind încet mâna, în speranța că, odată și odată, materia va renunța să mai opună rezistență.