„Două lucruri am făcut atunci când am împlinit şaptezeci şi cinci de ani. Am trecut pe la mormântul soţiei mele. Apoi m-am înrolat”. Dacă titlul romanului lui John Scalzi ar putea trimite către posibile sensuri metaforice, primul paragraf le risipeşte brutal. Alăturarea celor două cuvinte e o pseudo-antiteză care nu face altceva decât să rezume perfect subiectul şi să-l arunce pe cititor în mijlocul unui univers vast, în care oameni aflaţi la apusul vieţii pot primi o surprinzătoare a doua şansă.

John Scalzi este un autor american, actualul preşedinte al Science Fiction and Fantasy Writers of America, organizaţie ai cărei membri selectează anual câştigătorii premiilor Nebula. Romanul Războiul bătrânilor, publicat în 2005 şi nominalizat la premiul Hugo, l-a făcut cunoscut în rândul cititorilor science-fiction de pretutindeni, iar succesul acestuia a dat naştere unei serii de cărţi nominalizate la premii importante. Un alt roman al său, Visul Androidului, publicat în 2006, se pare că va fi şi el continuat în curând. Activitatea publicistică a lui Scalzi nu se rezumă doar la domeniului science-fiction, el fiind autorul unor importante lucrări non-ficţiune şi deţinător al blogului Whatever pe care publică articole despre politică şi scris.

Începutul romanului Războiul bătrânilor ne oferă o privire duioasă asupra bătrâneţii, privită cu seninătate şi detaşare prin ochii personajului John Perry, un cetăţean oarecare ajuns la venerabila vârstă de 75 de ani. Stilul direct, tonul calm şi infuziile bine dozate de ironie şi umor anticipează intriga, stârnind curiozitatea unui cititor dornic să afle cum poate ajunge un bătrân ramolit soldat în Forţa Colonială de Apărare.

Autorul ştie acest lucru şi schimbă repede ritmul. La câteva zile de la înrolare John Perry este îmbarcat pe o navă galactică împreună cu alţi o mie de recruţi, bărbaţi şi femei, toţi la fel de bătrâni. Călătoria îi poartă spre un îndepărtat sistem planetar, acolo unde vor începe pregătirea militară. Aflăm că civilizaţia umană s-a extins în întreaga galaxie şi că trebuie să concureaze cu alte rase inteligente pentru colonizarea planetelor locuibile.

Pe parcursul călătoriei, autorul se străduieşte să accentueze avatarurile bătrâneţii, subliniind modificările ireversibile pe care corpul omenesc le suferă şi posibilele cauze medicale ale morţii la o vârstă înaintată. Era doar o pregătire a cititorului pentru a accepta ceea ce urmează, schimbarea radicală din vieţile personajelor, marele secret care rezolvă titlul romanului şi stabileşte cursul evenimentelor. Conştiinţa fiecărui bătrân este transferată într-un nou corp, realizat din propriul ADN recoltat cu ani în urmă. Rapid şi eficient. Oamenilor li se oferă a doua şansă la viaţă, într-un corp tânăr, mult îmbunătăţit tehnologic, dar cu toată experienţa de viaţă acumulată în 75 de ani. 

Procesul este explicat într-un mod destul de simplist, iar autorul se fereşte să introducă orice fel de interogări interioare cu privire la conştiinţă şi la consecinţele transferul acesteia. Totuşi ideea de întinerire are în sine forţa necesară pentru a-l captiva pe cititor iar, pentru personajul principal, momentul privirii vechiului corp, încă viu dar lipsit de activitate cerebrală, din afară este încărcat de emoţie. Fără îndoială, cea mai bună scenă a romanului.

Şi apoi? Apoi totul se termină.

Nu, nu cartea. Ea continuă. Suntem abia la un sfert. Însă de aici încolo, alunecă inevitabil spre deja-vu. Antrenamentul recruţilor urmează tiparul tragicomic al scenelor de gen, apoi romanul devine la propriu o cronică de război. Nu-i lipseşte nimic: scopuri nobile, strategii de luptă îndrăzneţe, bătălii dure, camaraderia, ororile, pierderea celor apropiaţi. Un colaj de imagini, întâmplări şi personaje adunate parcă din zeci de cărţi sau filme SF.

Mă gândesc din nou la momentul culminant al transferului de conştiinţă. Există în el o dimensiune metafizică pe care John Scalzi s-a ferit cu bună ştiinţă să o exploreze. Ar fi avut probabil consecinţe nebănuite asupra personajelor, prezentate ca cetăţeni obişnuiţi ai unei societăţi tipic americane, oameni care nu se sfiesc să arunce citate din Biblie atunci când dialogul o permite. Ideea primirii unui nou corp, posibilă şi uşor de realizat, deci repetabilă, transcende fericirea temporară a revenirii la tinereţe. Ea trimite inevitabil la nemurire.

Între timp, acţiunea continuă. Alte rase inteligente, alte lupte, alte posibilităţi pentru John Perry să se remarce şi să promoveze în ierarhie. Din păcate, textul sună prea oficial pe alocuri şi musteşte de spirit jurnalistic, inclusiv cu morala aferentă. Acest lucru nu face decât să uniformizeze personajele şi să-l îndepărteze de cititor pe eroul principal, în pofida faptului că privim totul din punctul lui de vedere. Efectul este parţial contrabalansat prin introducerea unor dialoguri lungi, în care autorul încearcă, fără prea mult succes, să contureze alte personaje. 

Problema e cu atât mai serioasă cu cât, deşi sunt descrise o mulţime de întâmplări, nici povestea nu prea mai are darul să capteze. Nimic nou, nimic cu adevărat original, deşi străbatem galaxia în lung şi în lat. Eram pregătit să descopăr civilizaţii pe care nu mi le-aş fi putut imagina, să întâlnesc organisme stranii, să înţeleg (sau să nu înţeleg) culturi neobişnuite. Însă creaturile extraterestre se încadrează prea mult în tiparele genului, aproape că-mi par cunoscute. În fapt, totul este subordonat dezvoltării unei acţiuni alerte care urmăreşte permanent linia frontului. Poate, într-un fel, e corect. Pentru soldaţii din Forţa Colonială de Apărare, cultura extratereştrilor contează prea puţin atât timp cât aceştia sunt de cealaltă parte a armei.

Dacă rasele extraterestre sunt prezentate schematic, nici oamenii nu primesc prea multă atenţie. Practic, ameninţarea permanentă a extincţiei reduce civilizaţia umană la esenţă. Detaliile nu mai contează, primează diferenţele între oameni şi extratereştrii, stările primare, instinctele. Însă chiar şi aici lipseşte acea tensiune care să dea consistenţă personajelor. Lenta lor transformare, din recruţi în brute care ucid tot ce le iese în cale pentru a supravieţui, este mai mult spusă decât arătată. Pentru autor, ea este consecinţa firească a efectului oricărui război asupra oricărui om, fără deosebiri, fără nuanţe.

Mă gândesc din nou la momentul de ruptură, la transferul conştiinţei în alt corp. Care e scopul acestei noi vieţi pe care John Perry o primeşte? Doar idealul, măreţ desigur, al apărării omenirii? Ni se spune că soldaţii sunt obligaţi să petreacă 10 ani în armată, adică într-un mediu în care trebuie doar să execute ordinele, iar statistica spune că majoritatea vor muri în luptă. Atunci, ce valoare are această nouă şansă dacă omul nu are posibilitatea să decidă ce face cu ea?

Acţiunea se rostogoleşte mai departe, spectaculos în anumite momente, însă fără nici un orizont. Iar autorul ştie asta şi aruncă pe masă ultima carte. Clasicul necesar, ingredientul care lipsea. Apare în scenă un personaj feminin care are exact chipul defunctei soţii a lui John Perry. Ca om care şi-a iubit soţia şi a trăit alături de ea zeci de ani, el nu poate, desigur, rămâne insensibil. Se dovedeşte că Jane a fost într-adevăr creată din ADN-ul soţiei sale, dar după moartea ei, deci transferul de conştiinţă nu a avut loc. Femeia e de fapt o străină care nu-l cunoaşte. 

Din nou deja-vu, însă cu un scop nobil. Ideea îi permite autorului să transfere întregul război în registrul unei etape necesare, un fel de purificare prin care eroul trebuie să treacă pentru accederea la o nouă viaţă normală. Aceasta este, de fapt, a doua lui şansă. Posibilitatea unei vieţi noi, pe o altă planetă, trăită alături de aceeaşi persoană, recucerită, reiubită. Şansa nu se împlineşte încă, dar rămâne o promisiune care lasă, cum altfel, poarta deschisă pentru a doua carte din serie. 

Şi totuşi, transferul conştiinţei… Erau atâtea posibilităţi aici! În locul autorului, eu aş rescrie totul începând din acel punct de intensitate maximă. Ar rezulta, poate, o carte mai bună, mai profundă, care ar păstra din cea veche doar personajul şi ideea. E şi acesta un fel de transfer de conştiinţă. Dar nu mai contează. Cărţile nu au niciodată a doua şansă.